Izabela Barbu – Jezebel: Aparținem universului, dar noi trebuie să ne identificăm cu sinele nostru

A concertat la Stuttgart, la Viena, dar și pe scena Operei Naționale București, iar pe lângă spectacolele în care îmbină muzica sud-americană,  muzică româneasca din perioada interbelică, fado-uri, jazz, folclor și chiar operă, Izabela Barbu poate fi văzută de asemeni în spectacolele de teatru „Mincinosul” și „Erotopoetica”, regizate de Toma Enache .

Pe principiul „Tu trebuie să faci ceva cu viața ta, nu alții”, Izabela Barbu (Jezebel) este un exemplu extraordinar că reușita nu are vârstă, și că nici un vis nu e prea mic sau prea mare pentru a fi îndeplinit. Am avut bucuria nemaipomenintă de asista la concertul său din Grădina ICR, la cursul său din sala cu pian a ICR și de a avea un video-interviu cu artista în foișorul ICR. 
Care a fost momentul decisiv când ți-ai dorit să faci schimbarea de mediu, de loc de muncă?
Izabela Barbu: A fost un pic amuzant. Lucrurile vin și se leagă în viață. Nimic nu este întmplător. Până la urmă toate întâlnirile toate aparentele întâmplări au un sens și ți se relevă mai devreme sau mai târziu când ești pregătit să-l afli. Eu mi-am dorit acest lucru, dar nu am avut curaj. A trebuit să primesc un imbold din afară. Eu eram suprasaturată de mediul corporatist în care spusul lucrurilor pe nume nu-ți aducea beneficii ba dimpotrivă. Eu nu prea am militat pentru mine în general, însă pentru alții am fost destul de bătăioasă pentru principiilea acelea fundamentale în care eu am crezut. Vârsta cristică este un prim bobârnac pe care îl primești la nivel spiritual.

Iar vârsta de 40 de ani cum e?
Izabela Barbu: Vârsta de 40 de ani am văzut că îi mobilizează pe mulți. Este o vârstă a întrebărilor, a problemelor metafizice fundamentale, când oamenii care nu au făcut ceea ce și-au dorit simt că trebuie să facă o schimbare, să facă ceva cu viața lor. Viața chiar începe la 40 de ani, până atunci acumulezi experiență, după care te folosești de ea ca să vezi ce faci cu tot restul vieții tale. Reîncepi să trăiești la 40 de ani și vrei să faci ceea ce-ți dorești pentru că în jurul meu am văzut o seamă de schimbări chiar la această vârstă, în mediul familial, în cercul de prieteni. Chiar și eu am fost un factor motivațional pentru unele persoane din jurul meu, pentru că au zis – Uite că se poate! Dacă ea a reușit să iasă din zona sa de comfort și să se arunce cu capul înainte într-o lume complet străină în care ai nicio garanție că se va întâmpla ceva fulminant. Dacă nu ai ștacheta foarte sus și nu visezi cai verzi pe pereți, și lași lucrurile să curgă în ritmul lor natural, încep să se lege, să se așterne căi, să se deschidă uși să cunoști persoanele potrivite.

Ce părere ai despre concurența în muzică?
Izabela Barbu: Eu mă opun cu toată ființa mediului concurențial. Există loc pentru toată lumea în toate meseriile. Ambiția nu trebuie să te împingă în a demonstra sau în a-l împinge pe celelălalt să-i iei tu locul, să fii tu întotdeauna fruntaș și să ai medalia de aur la gât. Sunt niște medii în care într-adevăr poți să compari niște lucruri, oricum intervine o mare doză de subiectivism și niște oameni vor fi păgubiți, cel puțin la nivel emoțional. Sistemul ăsta propovăduit și propagat de concurență nu face decât să genereze angoase, conflicte interioare, să nască copii nefericiți, nemulțumiți, deprimați, pentru că dacă nu ești primul înseamnă că nu ești nimic. Nu! În muzică fiecare își are locul lui și există public pentru fiecare om. Eu sfătuiesc copiii să asculte orice gen muzical, să nu se limiteze doar la muzica clasică sau jazz. Fiecare popor ar acestui pământ are un stil muzical. America a descoperit și a combinat stiluri muzicale generând altele, de exemplu tango, rock. Să fim cu mintea deschisă, să nu ne punem bariere, să nu ne limităm singuri, că altfel nu facem decât să ne punem piedici singuri.

Ce părere ai despre concurența pe care o impune uneori sistemul școlar?
Izabela Barbu: Nici în acel tip de concurență nu cred. Cred în amiciție în amabilitate, în a face loc și celui de lângă tine.Mă bucur că în sistemul școlar nu se mai practică notarile de la 1 la 10, se utilizează calificativele, care sunt mai puțin agresive, sunt un pic mai blânde. Nu mai este concurența aceea… Am văzut copii plângnd că au luat nota 9. Nu despre asta e vorba! Nu trebuie să fim niște roboței care învață DOM-ul pe dinafară sau ajung să facă calcule sofisticate. Trebuie să aflăm ce ne place să facem și să facem acel ceva cu dăruire. Nu toată lumea e geniu în matematică, nu toată lumea e geniu în muzică, nu toată lumea e geniu în literatură. Învățăm cum poți să fii creativ și inventiv. Trebuie să le stimulăm copiilor actul creator ca ei să ajungă să creeze, nu să fie niște magnetofoane care să reproducă niște idei de-a gata.

Cum facem ca lucrurile să funcționeze acum fără să fim afectați de trecut?
Izabela Barbu: Noi trăim clipa de astăzi. Ce-a fost în urmă oricum nu mai poate fi reparat, nu mai poate fi corectat. Ce e înainte, Dumnezeu știe. Să ne bucurăm de ce putem să facem azi, aici și acum. Și mai departe să ne facem un plan de bătaie realist și să nu fim încrâncenați. Lucrurile se vor desfășura, nu fără opreliști, nu totul este roz în această lume, dar se leagă frumos până la urmă.
Care au fost inspirațiile tale muzicale?
Izabela Barbu: Noi suntem ca un puzzle. Până aflăm cine suntem, suntem influențați de familie, de școală, de societate, de prieteni, de colegi, toată lumea vine și-și pune amprenta asupra noastră. Am ascultat cam tot ce se putea asculta în copilărie pentru că nu aveam acces la tehnologia de acum. Am ascultat ce se găsea în discografia alor mei și ce aveam la școala de muzică. Din păcate nu se mai făcea istoria muzicii, dar profesoara noastră de teorie muzicală ne mai strecura și câte ceva din istoria muzicii, ca să nu fim niște troglodiți. E nevoie de cultură, nu ca să epatăm, ci e nevoie de un minim de cultură generală ca să știm și noi pe ce lume ne aflăm și să nu fim seci, să trecem prin viața, pe lângă oameni și pe lângă lucruri fără să știm nimic despre ele.

De ce anume trebuie să ne dăm seama?
Izabela Barbu: Că suntem diferiți. Există o unitate, dar în același timp există diversitate în această unitate. Suntem individualități, suntem entități. Aparținem grupului, aparținem universului, dar noi trebuie să ne identificăm cu sinele nostru și să ne formăm, să ne structurăm plecând de la datul nostru natural.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți