Pierderea în timp a frumosului. “Păpădiile”, de Yasunari Kawabata

“Ni s-a spus că unii dintre doctori pot să judece starea pacienților lor după modul cum bat clopotele.” (Păpădiile, Yasunari Kawabata)

Este o zi ploioasă și vântoasă de iunie cum nu-mi amintesc să fi trăit în București. În timpul săptămânii, dacă nu merg la teatru, îmi place să merg la lansări de carte. Teatrul și literatura sunt două domenii foarte aproape de sufletul meu, întrucât fiecare dintre ele lucrează asupra mea pe diferite paliere – unul lucrează asupra stărilor mele, puterea de exprimare, îmi oferă alternative de a înțelege situații create poate de aceeași problemă, iar celălalt lucrează asupra gândurilor, dându-i minții posibilitatea de a se deschide și mai mult prin însușirea unor cunoștiințe cu aplicare imediată în viața de zi cu zi.

Pe coperta din spate a cărții apărută în colecția Raftul Denisei, citesc următoarele: “Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei.”
Plătesc la casa de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu și mă duc repede să-mi montez camera de filmat pentru că lansarea romanului Păpădiile este pe punctul de a începe.
Prima care ia cuvântul este doamna Denisa Comănescu, directoarea Humanitas Fiction, care ne introduce în lumea cărții oferindu-ne câteva detalii biografice din viața scriitorului Yasunari Kawabata: Romanul Păpădiile conține o temă care l-a marcat pe Yasunari Kawabata în ultimii ani ai vieții, și anume, distrugerea frumuseții. Romanul a rămas neterminat, dar poate că e mai bine că a rămas așa. Fiecare cititor poate de fapt să-și aleagă finalul pe care și-l dorește să și-l aleagă. Distrugerea frumuseții nu este totală în acest roman la final, rămâne o rază luminoasă și fiecar dintre noi poate s-o interpreteze cum vrea. Chiar din prima propoziție a cărții aflăm că orașul este la fel de fragil ca o păpădie. Tot drumul dintre spital, templu și oraș este presărat cu păpădii. Este marea artă a lui Kawabata ca într-o pagină să creeze o atmosferă care este între real și suprareal, atmosferă care ține puțin și de pictura suprarealistă, dar cu reperele clar trasate.

O prezență veselă și foarte plăcută, Dana Jenaru reușește cu fiecare lansare să trezească interesul cititorului asupra volumului în discuție și mai cu seamă vocea sa de critic literar și cititor este una cu totul specială: Dialogurile din roman aduc față în față foarte multe concepții de viață din civilizația japoneză și nu numai. Sunt importante în acest roman întrebările care se deschid din toate scenele respective. Nu avem răspunsurile de-a gata. Nu știm nici măcar ce a provocat cecitatea fetei – se spunea că e vorba de o traumă, de moartea tatălui. Pe de altă parte, se aruncă drept posibilitate ca această boală să fie provocată de delicatețe, de subtilitatea existenței.

Probabil cea mai veche cunoștiință a mea de la lansarea de carte, m-am bucurat să o reîntâlnesc pe Andreea Sion în postura de traducător al literaturii japoneze: În mod paradoxal, la 10.000 de km distanță și în alt timp, în Păpădiile lui Kawabata mi s-a părut că am regăsit asemănări cu tragedia clasică. Există unitate de loc. Acțiunea nu se petrece strict între zidurile unei cetăți, ci în jurul orașului Ikuta, despre care ni se spune chiar din primele pagini că este întotdeauna scăldat într-o lumină aparte. Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este că acțiunea durează câte ore ne ia nouă să citim cartea. Toate personajele cărții au ceva ieșit din comun.
Cu energia sa pozitivă și radiantă,Șerban Georgescu și-a amintit cu drag de serile japoneze organizate împreună cu Centrul de Studii Româno-Japoneze și Humanitas, profesorul universitar fiind un mare fan al scriitorului Kawabata: Eu am citit cartea Păpădiile de 2 ori în 2 zile, dar rolul meu în această seară este vorbesc despre însemnătatea clopotelor din templul japonez. Ce mi se pare interesant în religia japonezilor este că sfera de păcate, de gânduri necurate lumești, este mult mai mare decât în creștinism, dar nu au o finalitate ca la noi. Aici sunt 108 de păcate care pot fi alungate la început de an cu o bătaie de clopot. 108 e un număr cu o puternică încărcătură simbolistică în budism. Ce trebuie să știi dacă participi la acest ritual de Anul Nou? Înainte de fiecare bătaie de clopot se împreunează mâinile și se intră în starea de meditație. 107 de bătăi ale clopotului sunt în anul vechi, iar cea bătăia 108 deja suntem în anul nou. Cele 108 de păcate la japonezi sunt extrem de nuanțate.

Verbs describe us
0

Leave a Reply