Cezara-Lucia Vlădescu: Pentru mine un lucru ori este fantastic ori nu este deloc.

Am avut bucuria de a  o întâlni pe pianista Cezara-Lucia Vlădescu datorită surorii sale, actrița Letiția Vlădescu,  căreia îi este dedicat primul său album “Songs for Dodo“. Cezara-Lucia Vlădescu a început să studieze pianul la vârsta de 3 ani, iar  la 8 ani a fost distinsă cu Premiul Uniunii Criticilor Muzicali din România. La 14 ani a obținut cel mai mare punctaj la examenul de admitere la Academia de Muzică din Karlsruhe, Germania. Și-a continuat studiile liceale și de facultate, în timp ce susținea concerte în toată lumea și participa la concursuri internaționale.  După câștigarea competiției IBLA GRAND PRIZE, Cezara-Lucia Vlădescu a cântat pe scena Carnegie Hall.

Care este punctul care te-a înălțat cel mai tare în cariera ta?
Cezara-Lucia Vlădescu: L Nici unul. Pur și simplu au fost momente în fiecare zi. La mine cariera mea nu a funcționat cum ar trebui să funcționeze în modul ideal să fie o dată un boom. Pentru mine cel mai bun lucru a fost că a fost ca o decolare de avion. Chiar dacă a fost un drum mai lung până am ajuns la altitudinea în care poți să-ți scoți centura de siguranță, pe mine m-a făcut să apreciez anumite lucruri din viața mea, m-a făcut să-mi dau seama, cred că și din cauza vârstei acum, îmi dau seama de cine sunt, de ceea ce vreau. Nu aș fi putut să spun acest lucru despre mine acum 4 ani de zile sau 5. Îmi dau seama de fiecare piedică și fiecare lucru bun din viața mea, care m-a adus pe mine acum, indiferent în ce punct profesional sau personal sunt. A fost un drum pe care cel puțin jumătate de el nu-l regret.

De ce ai optat să locuiești singură în Germania din liceu?
Cezara-Lucia Vlădescu: Unu la mână, aveam nevoie să studiez la pian, deci să stau undeva în altă parte decât singură nu ar fi fost posibil. În al doilea rând nu mi-aș fi dorit ca în alea 5-6 ore pe care le petreceam acasă să am un necunoscut lângă mine. Aveam atât de puțin timp pe care îl petreceam acasă încât abia așteptam și eu locul acela în care sunt singură. Eram toată ziua înconjurată de oameni. Era tot timpul cineva în jurul meu. Tot timpul trebuia să am de-a face cu cineva. Și vroiam atunci numai alea 5-6 ore cât dorm sau 7 cât sunt acasă să am liniștea mea.
Ai realizat acest lucru de la 15 ani. În România nu prea este încurajat individualismul, din păcate.
Cezara-Lucia Vlădescu: Nu spun că la mine a fost mai bine. Nu cred că mi-a făcut nici bine acest stat singură, dar nu cred că m-aș fi simțit mai bine stând cu cineva împreună care îmi este necunoscut mie. N-aveam oricum cu cine să comunic, de aceea am și păstrat legătura cu România. Primul lucru care mi-a rămas în minte când am ajuns la liceu acolo a fost că două fete discutau de problemele lor și eu tocmai aveam primul meu concert oficial în Germania, se făcuse mult tam-tam de mine, și aveam gândul acela, plus că nu înțelegeam nimic din ce vorbesc profesorii. Stăteam și mă gândeam ce aș putea să le spun eu acestor fete ca să înțeleagă că ultimele 5 zile am fost numai pe drumuri cu ghiozdanul de la școală la facultate, la studiu, acasă și în seara asta am un concert important, îmi este somn, am emoții și că dacă o să cânt prost nu o să-mi fie bine următoarele luni și în general nu cred că o să-mi fie bine dacă ratez concerte. Acest lucru îl dau ca exemplu pentru că așa a fos aproximativ tot drumul meu în Germania. De fapt nu are legătură cu Germania. În general e greu să ai o legătură apropiată cu cineva care nu-ți înțelege gândurile, nu-ți înțelege prin ce treci, nu cunoaște situația.

Muzica ți-a oferit o anumită siguranță?

Cezara-Lucia Vlădescu: Nu muzica în sine, ci faptul că am ceva al meu, că pot oricând să mă duc să cânt.

Și acest lucru te-a echilibrat și pe dinăuntru?

Cezara-Lucia Vlădescu: Nu, cred că muzica m-a dezechilibrat foarte  mult. Cu cât am înaintat în viața emoțională cred că am devenit la fel dezechilibrată ca muzica pe care o cânt.(râde)

Cum te-a dezechilibrat?

Cezara-Lucia Vlădescu: M-a făcut foarte sensibilă. Trec dintr-o stare în alta. Orice piesă pe care o cânt, că e vorba de Hayden, Scarlatti, Rahmaninov, este un tumult de sentimente adunate în piese de la 5 minute la 45 de minute, în care îți dai tot sufletul, în care treci prin diferite stări. Acest lucru pe mine personal m-a sensibilizat.  Adică nu pot să trec prin aceste stări și în viața de zi cu zi să fiu ca și când totul ar fi în linie dreaptă. Trec foarte ușor de la o stare la alta în viață exact ca pe scenă.

Păi, asta este minunat.

Cezara-Lucia Vlădescu: Minunat până nu mai e minunat. Asta implicând automat și viața mea personală. Pentru mine un lucru ori este fantastic ori nu este deloc.  Mă plictisesc foarte ușor dacă nu fac anumite lucruri care să mă provoace.

Cred că artiștii au nevoie de provocări tot timpul.

Cezara-Lucia Vlădescu: Depinde fiecare ce înțelege prin provocare. Adică eu n-am acum nevoie să stau agățată de bară să mă provoc să văd dacă voi cădea, nu am nevoie lucruri extreme. Dar nu aș putea să mă duc la mare două săptămâni și să stau la soare. Eu nu pot acest lucru. Alții au nevoie să se relaxeze în acest mod. Eu nu pot.

Pentru tine relaxarea ce înseamnă?

Cezara-Lucia Vlădescu: Nu cred că am o idee anume despre ce mă relaxează pe mine acum, dar să-mi fie mie bine. De exemplu, îmi place foarte mult că în România pot să fumez în cafenea. Asta e pentru mine o relaxare și este atât de plăcut. Mici lucruri. Ciorba de burtă e o relaxare pentru mine, mai puțin usturoiul.

Nu există în Germania ciorbă de burtă?

Cezara-Lucia Vlădescu: Nu. Nu există nimic din ce-i aici ca mâncare. În orice caz, dacă este să mă rog de un lucru, mă rog ca în România să nu se schimbe niciodată mâncarea. Măcar asta să rămână.
Ce sfat ai da muzicienilor la început de carieră?
Cezara-Lucia Vlădescu: Din păcate nu doresc să dau un sfat generalizat. Pe lucruri mici aș putea da un sfat. Când faci muzică de mic, automat că-ți intră în sânge, automat că vrei să ajungi sus, automat că se întâmplă lucrurile acestea și fără să te gândești la ele. Depinde de foarte mulți factori externi ca să ajungi acolo unde îți dorești. Dacă nu ești pregătit să fii nebun ca să faci acest lucru, cred că oricine își face un bine dacă lasă numai la nivelul de plăcere muzica. Mai ales când faci pian. Ca pianist nu poți supraviețui doar dacă ești solist, doar dacă ești tu acel unul pe scenă. Ca violonist, ca violoncelist, nu că ar fi Doamne ferește ceva mai jos, poți să cânți într-un cvartet și să faci istorie cu cvartetul, cvintetul, cu trio, cu ce vrei tu. Adică nu ești dependent de o carieră solistică, de a fi unul pe scenă. Dar ca pianist da. Și doar dacă ești pregătit să fii nebun și să treci ani de zile prin lucruri care nu sunt așa cum ți le-ai închipuit, doar atunci continuă.

Verbs describe us
0

Leave a Reply