Cea mai puternică – gânduri după spectacol

Spectacolul-laborator condus de Antoaneta Cojocaru, Cea mai puternică se joacă la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Am avut șansa să o văd pe doamna Mihaela Teleoacă într-o nouă postură, total diferită de cea pe care o știam înainte, o postură care mi-a transmis multă forță, dedicare, implicare, toate comprimate într-un ceas. O oră din viață e suficientă pentru a dialoga cu cel mai de temut dușman al tău, dar o oră poate fi nesfârșită atunci când singura comunicare pe care o primești este tăcerea. 

Lupta dintre femei pentru același bărbat scoate la iveală multe lucruri despre fiecare implicat în acțiune. Prin simplitate și autenticitate, Mihaela Teleoacă și Antoaneta Cojocaru creează un spectacol poetic, intens, pătrunzător și cumplit de emoționant.

Prin textul scurt, dar profund al lui August Strindberg, prin viață două femei care se luptă pentru dreptul la iubire, o luptă fără raționament, condusă de simțirile dintre cele mai înflăcărate și acide. Fiecare dintre ele ar ucide pentru el, indiferent de ce ar putea însemna acest lucru. Fiecare își folosește cele mai bune arme prin care se luptă, dar de fapt dușmanul ce nu poate fi stârpit este chiar propria ființă. Cum scapi de o defăimare, de o rușine publică? Soluții ar fi, dar nici una nu este în avantajul tău. Când ai dreptate, dar acea dreptate nu este în favoarea ta, poate e cel mai greu de acceptat adevăr.

Când spectacolul s-a terminat mi-am dorit să am un buton de unde să-l pornesc din nou, ca să îl retrăiesc din nou. Aici este marea diferență dintre un spectacol de teatru și un film, pe care poți să-l vezi și de unul singur oriunde, oricând, în timp ce spectacolul te face să crezi că e născut pentru tine, deși te afli între oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, te face să te simți important pentru faptul că ți-ai alocat acel timp lui.

Un spectacol făcut din inimă de echipa sa este angajat într-o permanentă comunicare cu publicul său. Iar eu vreau să continui comunicarea cu spectacolele de teatru, pentru că după o reprezentație reușită, mă simt ca și când aș putea face orice, CEA MAI PUTERNICĂ.

Nu înțeleg utilitatea comparațiilor între două montări, cum nu înțeleg nici povestirea subiectului unei piese. Mi se pare mai util ca eu spectatorul să comunic ceea ce mi-a transmis munca unor oameni, care poate ar trebui să se califice la meseriile dintre cele mai grele din lume și nu doar pe hârtie dar și din punct de vedere financiar.

Uneori dai unui doctor bani ca să te îmbolnăvească, primești un cadou prin care mergi la teatru și poate că te ajută să găsești o cale de a te vindeca singur. Dar cine spune că ești bolnav? Propriul sine care s-a pierdut în calvarul unei lume derutante și derutate de superficial, de imagine, de profit. Așa că uneori e mai bine să ne ascundem în locuri ce ar putea să ne facă bine. Unul dintre aceste locuri pentru mine este teatrul, un loc unde nu mi se poate întâmpla nimic rău. Suferința nu mă ajunge și nici cuțitele minciunilor lumii din exterior. Sunt în siguranță. Dar ei, actorii, cum sunt? Pe ei cine îi apără? Îi protejează rolurile?

Verbs describe us
0

Leave a Reply