Ionuț Grama: Motanul meu nu e pasionat de teatru, ci de mâncare

11021490_10153145015144920_1887665231312986758_o” Nu poți adopta un animal pe care să-l ții apoi ca pe un obiect tolerat prin casă sau prin curte căruia îi mai arunci niște mâncare din când în când.” (Ionuț Grama)

Continuăm rubrica dedicată artiștilor care iubesc animalele. Actorul care a fost deschis invitației mele este Ionuț Grama pe care îl putem vedea la teatru  în spectacolele Orfani și Cui i-e frică de Virginia Woolf? de la Godot Cafe-teatru, Cel mai frumos roman din lume de la unteatru, De ce n-o facem în drum de la Teatrul Act.  Ionuț Grama povestește despre micul său prieten adoptat, cum își împarte timpul între joburile sale și grija față de el.

Care este povestea motanului tău Shiro – de unde îl ai? de cât timp locuiți împreună? cum v-ați obișnuit unul cu celălalt?
Pe „domnul” Shiro îl am din decembrie 2010. L-am primit de la o prietena care îl găzduia temporar. A fost o întâlnire neașteptată, pentru că nu-mi doream să am o pisică. De fapt, nu le prea suportam. Îmi plăceau câinii, mi se păreau mult mai prietenoși și mai devotați decât mâțele perfide și egoiste. Dar nu puteam să țin un cățel în apartament, nici nu-mi doream un asemenea angajament, aveam un program destul de haotic. Aveam un câine, care locuia la părinții mei, îmi era suficient. Și atunci a apărut Shiro („alb” în japoneză) – botezat de prietena cu pricina, fostă olimpică la japoneză. Un ghem de blană alb cu gri, cu o fundă roșie la gât. A fost un fel de dragoste la prima vedere (din partea mea, nu și a lui…). Era altfel decât pisoii pe care îi văzusem pe la prieteni, care erau extrem de energici, ușor isterici, care zgâriau și alergau toată ziua prin casă. Shiro era cuminte, cu ochii mari, pedant, un mic „div” :). Și am știut că o să ne putem face față reciproc. A fost și un fel de test, pentru mine, tocmai pentru că nu mai avusesem pisică și ajunsesem să resping ideea unui animal de companie în apartament. Și am zis „Da, el e.” Mi l-am făcut cadou de Crăciun. De atunci, în patru ani și câteva luni, ne-am acomodat de minune – ne iubim, ne certăm, ne batem, ne ma iubim… ca-n viață, vorba ceea 🙂 E foarte afectuos, vrea îi brațe (doar când are el inițiativa, niciodată când am eu chef să-l țin), șmecher, face mereu pe inocentul deși știe exact ce are voie să facă și ce nu. Așteaptă ca eu să intru la duș, să adorm, să plec de acasă, și atunci își dă în petic. Când îl prind „cu mâța-n sac”, se blochează și îmi aruncă privirea de „Ce? Ce-am făcut?…” și o zbughește sub birou. Și e foarte leneș.

Ce înseamnă deținerea unui animal de companie pentru tine și ce importanță are el în viața ta?
E un angajament, cum spuneam mai devreme. Nu oricine poate, trebuie și merită să dețină un animal de companie. E adevărat că fiecare specie are particularitățile ei și că unele animale au nevoie mai multă de grijă decât altele. Dar toate au nevoie de atenție și implicare. Sunt ca niște copii, au nevoie de tine, tu ai nevoie de ele. Nu poți adopta un animal pe care să-l ții apoi ca pe un obiect tolerat prin casă sau prin curte căruia îi mai arunci niște mâncare din când în când. Se spune că animalele de companie umplu un gol în sufletul stăpânului – până la un punct, e adevărat. Și, ca în orice relație, ajungi să te obișnuiești cu prezența animalului și să nu o mai prețuiești în fiecare zi. Până când rămâi fără el. La trei luni după ce l-am adoptat pe Shiro, el a considerat că e foarte interesant să zgârie sistematic plasa de la fereastră, să vadă mai îndeaproape „lumea aia mare și fascinantă” de dincolo de apartament; până când a rupt-o, a ieșit pe pervaz și, tolomac cum e, a căzut pe geam de la etajul 3. Noaptea. Eu dormeam, am observat că lipsește abia dimineață. L-am căutat trei zile, am pus afișe prin cartier, a fost o întreagă dramă. Atunci mi-am dat seama cum e să-l ai și să îl pierzi. După trei zile, l-am văzut, întâmplător, tupilându-se îngrozit în subsolul blocului. O aventură – am intrat după el, cu lanterna de la telefon (beciul e dezafectat, plin de gunoaie, nu era lumină), l-am căutat, l-am strigat, l-am găsit plin de purici, printre țevi. De atunci s-a potolit cu tentativele de evadare.

În ce spectacol de-ale tale crezi că i-ar plăcea motănelului să te vadă și de ce?
Cred că în niciunul. Nu e pasionat de teatru. E prea multă vânzoleală pe scenă, pentru gustul lui. El e pasionat de mâncare. Și de somn. Și, din când în când, de joacă. Dar, în principiu, mâncatul și somnul sunt pasiunile lui.

Verbs describe us
0

Leave a Reply