Un spectacol, o șansă?

Dintr-un spectacol mă identific de cele mai multe ori cu personajul care mă impresionează ca atitudine, și-mi place să urmăresc acel personaj de la reprezentație la reprezentație pentru a-i vedea evoluția, de aici și obiceiul de ani buni pentru revederea spectacolelor de mai multe ori. Revederea unui personaj preferat în spectacolul preferat este cea mai mare bucurie, pe atât de rară, pe atât de importantă.

Mă îndrăgostesc de spectacole și indirect, de creatorii lor, apoi fascinația se îndreaptă către cei care își dau sănătatea și energia pentru noi zi de zi, pentru actori. Orice s-ar întâmpla cu ei, eu dau vina pe regizor, el este responsabil pentru ce vedem într-un spectacol, prin viziunea regizorală ne atașăm sau nu de poveste sau măcar situații, de personaje sau măcar frânturi de caractere umane și spirituale. Am văzut de multe ori cum un text poate înflori într-o minune de spectacol în care actorii sunt foarte bine puși în valoare și dau tot ce-i mai bun în ei, dar din păcate am văzut și reversul în spectacole pe care nu mi le mai amintesc, firește. În inima mea au loc doar spectacolele care mă determină să iubesc viața, nu să o detest, dar nu aș critica niciodată munca unor zeci de oameni din cauză că eu nu am înțeles sau nu am rezonat cu o viziune regizorală. Munca e muncă și trebuie respectată indiferent dacă e pe placul nostru sau nu. 

Am un sentiment aparte de duioșie față de cei care lucrează în teatru, mai cu seamă tinerii actori . Probabil actorii sunt unii dintre cei mai chinuiți oameni de pe Pământ. Și spectatorul e chinuit când vede că omul din fața lui se chinuie. Dar nu e cazul să compar chinuiala de 1 oră, 2-3, față de luni întregi de repetiții și din următoarele reprezentații. Aș vrea să existe prețuire din partea unor regizori și acel sentiment de punere în valoare a oamenilor cu care ei lucrează. Exploatarea umană nu cred că e cea mai constructivă metodă de a valorifica talentul unui om și a unei echipe.

Uneori există o singură șansă de a intra sau  nu în sufletul publicului, pentru că unii oameni vin pentru prima dată la teatru și dacă pleacă dezamăgiți nu vor mai acorda o nouă șansă acestui fenomen viu și atât de intens cum este teatrul. Sunt foarte îngăduitoare cu spectacolele care nu mă prind în povestea lor de la prima vizionare. În măsura timpului, merg până le pricep. Percepția mea asupra unui spectacol se schimbă oricum de la o reprezentație la alta pentru că niciodată un spectacol nu e la fel. Și cum percepțiile variază, de fiecare dată prețuiesc munca investită în acel proiect. După cum spuneam la începutul acestui paragraf,  un spectacol care nu ajunge la inima spectatorului îi poate distorsiona acelei persoane  percepția față de teatru, care în cele din urmă duce la distrugerea definitivă a relației cu orice  viitor spectacol. Este dureros pentru mine, omul care acordă șanse întotdeauna, când aud de la spectatori că au fost atât de traumatizați de ceea ce au văzut într-un spectacol încât nu vor să mai calce printr-un teatru vreodată. Ce miză enormă și nedreaptă are în fiecare seară un spectacol, adică munca vie a oamenilor de pe scenă… Cum poate să nu ajungă la inima spectatorilor (poate e o seară nefavorabilă) și imediat spectacolul primește o etichetă negativă din partea lor …  Asta nu mă împiedică să recomand spectacolele mai noi sau mai vechi care rămân vii în sufletul meu și a căror energie o accesez ori de câte ori am nevoie. O emoție nu poate fi conservată, ea se naște în tine sau te ocolește cu nonșalanță. Avem nevoie de teatru, avem nevoie de emoția lui, iar dacă un spectacol nu e conform standardelor personale nu aruncați piatra și oferiți-i o șansă unui alt act artistic.  Teatrul vă face bine.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți